Bianca Giuran a început să arbitreze la doar 13 ani în ligile de copii și juniori din România. Cariera i-a fost insuflată chiar de tatăl ei (și el arbitru), care o susține necondiționat. A pășit de foarte mică pe terenul de fotbal și i-a plăcut atât de mult sentimentul de libertate încât a știut că vrea să fie aproape de fenomen toată viața.

De 3 ani arbitrează în zona Alpes – Maritimes din Franța, dar dacă are meciuri la nivel federal (D2 feminin) poate avea deplasări în toată țara. E foarte recunoscătoare pentru meciul dintre OGC Nice și O. Marseille din Ligue 1 la care a dat lovitura de începere.

Zilele astea are norocul să se antreneze pe malul mării, de care locuiește foarte aproape, mai ales acum că Franța e în carantină. Când nu poate ieși din casă, se antrenează pe bicicleta din apartament și apelează la cele câteva greutăți pentru a alterna exercițiile.Noi nu am cunoscut-o încă personal pe Bianca, însă ne-ar plăcea să o vedem arbitrând într-o bună zi. O admirăm deja pentru că a demonstrat că orice vis măreț ai avea, el poate deveni realitate atunci când pui suflet în ceea ce faci și muncești în acea direcție. Hai să afli chiar de la ea cum e să fii arbitru în Franța.

Cine este omul Bianca Giuran? Cine este profesionista Bianca Giuran?

Orice aș spune despre mine ar fi o imagine a ego-ului meu, iar despre sine nu se poate spune ușor în cuvinte. Sunt doar un om iubit, urât, aprobat, dezaprobat, înțeles, neînțeles, admirat, judecat, sunt doar un simplu om care are nevoie  de echilibru, de visuri, un om ca toţi oamenii, un om cu calităţi şi cu defecte.

Ca profesionist, cred că posed acele trăsături definitorii pe care trebuie să le avem ca arbitrii: serioasă în tot ceea ce fac, cu o inteligență emoțională superioară și o posibilitate de comunicare verbală și nonverbală ridicată.

Ce îți place cel mai mult la meseria de arbitru? Care este cea mai plăcută parte a acestei meserii?

Pentru mine arbitrajul nu este o meserie, este un hobby. Îmi place să fiu conducătorul unui joc de fotbal, să am autoritate deplină, iar deciziile mele să fie respectate întocmai.

Care este visul tău legat de cariera în arbitraj?

Cred că visul tuturor copiilor care îmbrățișează această pasiune este să poarte la un moment dat ecusonul FIFA.

Ce le spui fetelor și băieților (dacă arbitrezi și la băieți) înaintea unui meci?

Mă prezint, le reamintesc câteva prevederi de regulament și le urez succes.

Dacă ai putea descrie cel mai frumos meci de fotbal pe care l-ai arbitrat, care ar fi acela și de ce?

Toate meciurile au partea lor de frumos, dar tribuna plină de spectatori care cântă este ceva deosebit. În România îmi amintesc cu plăcere meciul de la Ploiești, când am arbitrat Petrolul în cupă. În Franța la fiecare meci este sărbătoare.Într-o lume ideală, cum și-ar susține părinții fetele care vor să urmeze o carieră ca arbitru?

Nu cred că am o imaginație atât de bogată astfel încât să îmi pot imagina o lume ideală, dar vă pot spune cum am fost susținută eu de părinții mei. Aceștia au fost în permanență alături de mine, m-au încurajat și mi-au dat încrederea necesară pentru a duce cu succes până la capăt orice meci.

Cum e văzută de societate cariera de arbitru în Franța?

O carieră recunoscută, apreciată și respectată.

Cum îți dai seama că faci o treabă bună ca arbitru? Care sunt criteriile după care te evaluezi?

Aplauzele spectatorilor, felicitările sportivilor și ale antrenorilor, și nu în ultimul rând concluziile și nota observatorului de meci.

Cum te-a ajutat arbitrajul să te dezvolți pe plan personal?

Cariera de arbitru este o provocare pentru noi fetele. Ne depășim limitele, dezvoltăm încrederea în sine, curajul și calitățile fizice. E nevoie să demonstrăm că avem aceleași capacități fizice și mentale ca și bărbații.Cum ai decis să devii arbitru?

Totul a fost o întâmplare. Din curiozitate, mergeam cu tatăl meu, care a fost și el la rândul lui arbitru și observator de joc, la cursurile de arbitrii pe care le organiza la Constanța. Eram clasa a VII-a. Era distractiv să concurez cu băieții pe probleme de regulament în arbitraj.

Dacă nu ai fi arbitru, ce altceva te-ai vedea făcând cu pasiune?

Pe lângă arbitraj, mai fac cu pasiune profesia pentru care m-am pregătit și pe care o profesez. Sunt kinetoterapeut la Antibes, în Franța.

Prin ce etape ai trecut pentru a ajunge arbitru?

Am trecut prin foarte multe etape! Începând cu meciurile de la copii și juniori, până la cele de la liga II feminină la care arbitrez acum. Continuând cu meciurile arbitrate pe stadioanele satelor și comunelor fără gard de protecție sau marcaje din România și continuând cu cele ale echipelor de top din Franța (Nice, Marseille sau Monaco). Nu aș schimba nicio etapă din cariera mea, deși au fost provocări până acum. Toate reprezintă piese într-un puzzle ce au creionat drumul pe care mă aflu acum și de care mă bucur.

Ne poți spune trei calități indispensabile pe care orice arbitră de excepție ar fi ideal să le posede?

O pregătire fizică foarte bună, curaj, determinare, ambiție, perseverență.

Cum gestionezi conflictele între jucătoare/jucători?

Cu fermitate și mult curaj. În meseria asta, feminitatea și sensibilitatea nu prea te ajută, trebuie să fii tare ca să le ții piept jucătorilor, antrenorilor și spectatorilor care comentează în tribune.Cum gestionezi nemulțumirile apărute în timpul unui meci de pe banca de rezerve sau chiar din tribună? Mă refer mai mult la cum te protejezi mental, cum te gestionezi, astfel încât să nu te copleșească emoțiile, să dai dovadă de putere și control.

În timpul meciului, sunt atât de concentrată la fazele de joc încât nu aud nicio afirmație venită din tribună sau de pe banca de rezerve. Cred că asta este forma mea de a mă proteja. Dacă au nemulțumiri, este strict problema lor.

Care este cea mai dificilă parte în meseria de arbitru?

Când îți place ceea ce faci, nimic nu ți se pare dificil. Cum se diferențiază arbitrajul din Franța față de arbitrajul din România? (Pregătire fizică și mentală, Training-uri, Calitatea informațiilor, Organizare mai bună etc.)

Totul este diferit. Începând cu modul de selecție, de pregătire fizică și teoretică, până la delegările care se fac. În Franța nu există niciun alt criteriu de selecție decât performanța, iar promovarea pe treptele ierarhice se face gradual, fără excepții. Se promovează numai prin examen, iar la examen merg cei care sunt propuși de ligile regionale, care fac cursuri timp de un an și susțin testări intermediare la intervale regulate pe care, bineînțeles, trebuie să le treacă.

La finalul anului de pregătire, ajung la examen doar cei mai buni din fiecare ligă. Nu există nepotisme, prietenii, cunoștințe etc. . Eu, spre exemplu, sunt singura fată propusă pentru participare la concursul de promovare într-o ligă superioară, m-am clasat pe prima poziție în clasamentul arbitrilor din Liga mediteraneană unde am activat în anul competițional precedent, chiar dacă sunt româncă, iar colegii mei sunt toți francezi. Așa cum spuneam, singurul criteriu care contează este performanța.