”You know I’m back like I never left (I never left)

Another sprint, another step (another step)

Another day, another breath (another breath)

Been chasing dreams, but I never slept (I never slept)

I got a new attitude and a lease on life

And some peace of mind

Seek and I find I can sleep when I die

Wanna piece of the pie, grab the keys to the ride

And shit I’m straight

I’m on my wave, I’m on my wave

Get out my wake, I’m running late, what can I say?

I heard you die twice, once when they bury you in the grave

And the second time is the last time that somebody mentions your name

So when I leave here on this earth, did I take more than I gave?

Did I look out for the people or did I do it all for fame?

Legend, it’s exodus searching for euphoria

Trudging through the mud to find the present, no ignoring us

Got 20, 000 deep off in the street like we some warriors

My mama told me never bow your head, woo!

I feel glorious, glorious

Got a chance to start again

I was born for this, born for this

It’s who I am, how could I forget?

I made it through the darkest part of the night

And now I see the sunrise

Now I feel glorious, glorious

I feel glorious, glorious.”

Versurile lui Macklemore îmi răsună în minte înainte de fiecare antrenament și meci. Pentru mine, cuvintele din acest cântec au o însemnătate foarte mare deoarece de fiecare dată când revin pe terenul de fotbal, îmi doresc să fiu cea mai bună versiune a mea, să înscriu pentru echipă, să alerg după fiecare minge și să contribui cât mai mult la jocul bun al echipei.

Fiecare meci este o nouă revenire. Fiecare zi este o nouă șansă. Perioada în care am fost nevoită să stau departe de fotbal, a fost o perioadă grea, dar care m-a învățat să prețuiesc fiecare clipă făcând în primul rând, ceea ce îmi place. 

Întâlnesc des oameni care sunt lipsiți de entuziasm, curaj și mai ales lipsiți de motivația de a-și trăi propriul vis. Văd în jurul meu oameni care atunci când au oportunitatea de a face ceva atât de frumos, precum să joace fotbal la un club, pur și simplu își bat joc de acea experiență și o mai fac și pentru cei din jurul lor neplăcută. De parcă ei ar fi vinovați pentru nefericirea lor. Și nu îmi dau seama cine pierde cel mai mult, cel care acceptă comportamentul celor din jur sau cei care se comportă într-o manieră egoistă. În oricare din cazuri, nimeni nu evoluează, nimeni nu câștigă. 

Nu înțeleg cum anumiți oameni pot fi atât de superficiali și aroganți, în timp ce alții ar face orice pentru a avea aceleași oportunități ca și ei. De cele mai multe ori simt că nu trăiesc într-o lume dreaptă și îmi vine să îi întreb de ce nu lasă locul altor oameni care-și doresc mai mult ca ei. Alteori, îmi vine să urlu la ei să le spun cât sunt de norocoși că sunt sănătoși și că sunt aici pentru că au ales să facă acest lucru. 

Acum am 29 de ani și am început să joc fotbal doar de 2 ani la nivel profesionist. Am plecat pe acest drum cu dorință, motivație, bucurie, determinare și mai ales, dispusă să renunț la alte oportunități, prin care măcar mi-aș fi câștigat existența. Dar să fac fotbal, nu a fost niciodată despre a câștiga bani, ci despre a-mi urma pasiunea, despre a profita de faptul că încă nu e prea târziu să joc într-o echipă, așa cum mi-am dorit încă de mică. 

Din cauză că nu am avut ocazia, în copilărie, de a juca sportul preferat și către care chiar am o înclinație, acum, orice accidentare, pentru mine înseamnă multă tristețe. Orice antrenament pierdut, înseamnă o zi în care nu m-am putut bucura de pasiunea mea. Orice meci în care nu joc, mă întristează și mă face să mă întreb dacă nu cumva zilele mele în acest sport sunt numărate.

Nu au fost foarte mulți oameni care au crezut în mine de-a lungul timpului, de la ai mei, până la oameni cărora le spuneam că practic acest sport și joc în campionat. E adevărat că mulți s-au uitat la mine cu admirație că îmi urmez visul, însă au fost și foarte mulți cărora parcă le stârneam invidia. Nu am înțeles de ce, mai ales că nu le-am făcut nimic. Dar, cum e în orice domeniu sau în viață, trebuie să continui să merg înainte, cu dureri, cu neplăceri, cu riscuri, de multe ori simțindu-mă singură și neacceptată, pentru că a renunța, nu este o opțiune pentru mine acum, nu până nu câștig măcar un trofeu și o medalie cu echipa. Nu până voi decide să pun ghetele în dulap. Nu până cineva îmi va interzice acest sport.   

Sursă foto: arhiva personală