1 Februarie 2019. O zi normală de vineri, o zi cu mult așteptatul antrenament de la Școala Americană. Ajung la vestiar, mă schimb în echipament, merg alături de colege spre terenul de fotbal, începem încălzirea împreună, jucăm fotbal.

La aproximativ 20 de minute de la începutul antrenamentului, mă aflu în atac, punând presiune asupra apărării echipei adverse. Vreau să mă întorc pentru a mă retrage înaintea liniei de fundași și dintr-odată, se rupe ceva la piciorul meu stâng. Cu o fracțiune de secundă înainte să mă prăbușesc pe teren de durere, mă uit în spate gata să cert pe cineva pentru lovitura pe care mi-a aplicat-o fără minge, fără să fiu vreo posibilă amenințare pentru poartă. Însă, acolo nu era nimeni. Și atunci mi-am dat seama că de data aceasta, e ceva mai mult decât o întindere sau entorsă, că este vorba de o accidentare serioasă.

Sunt ajutată să ies de pe teren pentru că nu mai puteam călca, mă vede o doamnă asistentă, îmi oferă un calmant și gheață, timp în care aștept un amic să vină să mă ia pentru a merge la urgențe.

Ajunsă la spital, îmi aștept cu sufletul la gură rândul. Sunt chemată pentru control și aflu că am suferit o ruptură totală de tendon achilian și că 10 săptămâni nu voi mai călca, iar de jucat fotbal, abia după 5 luni o să mai joc.

În acel moment, m-am abținut cu greu să nu plâng în hohote, însă mă bucuram că nu e atât de grav încât să nu mai pot juca fotbal vreodată. Nu realizam prea bine ce se întâmplă, însă îmi spuneam că o să fie bine, că mă voi descurca, că o să îmi revin, că sunt puternică, că va trece timpul repede, orice numai să nu mă gândesc că nu voi mai juca niciun meci din retur, nu o să mă mai bucur de antrenamente și de atmosfera de la echipă, că nu mai plec în Copenhaga la un turneu internațional de fotbal feminin, că nu o să mai am parte de activitățile de la birou și că nu mai am libertatea de a face ce-mi doresc. Încercam să nu mă concentrez pe ce avea să fie, deși nu aveam toate informațiile de ce va presupune: intervenție chirurgicală, recuperare, administrarea unor injecții și medicamente, petrecut mult timp în casă, doar stând, în condițiile în care sunt o persoană foarte activă și rar am zile când nu ies din casă.

În acea seară, deși aveam posibilitatea de a rămâne internată, am preferat să merg acasă pentru a avea timp să mă organizez și să-mi pun ordine în gânduri. Luni, pe 4 Februarie, m-am prezentat la Floreasca și spre după-amiază am fost operată.

Cu toate că intervenția și timpul petrecut în spital au fost și dureroase și inconfortabile (să fiu printre oameni cu provocări mult mai mari ca ale mele, să aud și să văd oameni care plâng, se plâng și care nu mai au prea multe șanse să revină la o viață cât de cât normală), cel mai dificil pentru mine, în toată această perioadă, a fost să fiu pusă în fața unei situații pe care eu trebuia să o iau ca atare, să o accept. Nu sunt o persoană care se conformează sau care se împacă ușor cu situația, oricare ar fi aceea. Consider că lucrurile pot arăta diferit atunci când te implici pentru că decizia e la tine și tu poți schimba cursul anumitor lucruri, prin urmare, de data asta, eu nu puteam face nimic să schimb situația, iar acest lucru a fost greu de acceptat, mi-a luat mult să accept situația și să privesc partea bună a lucrurilor.

O altă provocare de care mi-am dat seama e că nu știu când și cum să cer ajutorul. De când m-am mutat la București, am fost foarte mult pe cont propriu și a trebuit să mă bazez în proporție de 99% pe mine. Obișnuită în acest fel, să cer ajutorul înseamnă să risc să fiu refuzată, să nu fiu suficient de importantă pentru cineva astfel încât acea persoană chiar să mă ajute, așa că mai bine nu apelez, ca să nu trebuiască să-mi asum acest risc. Sunt conștientă că dacă nu risc nu câștig, însă trăiesc cu această credință limitativă și încă nu sunt pregătită să o depășesc, să iau refuzul ca pe ceva firesc, în loc de a-l considera ca un refuz la adresa mea, unul personal.

WhatsApp Image 2019-04-12 at 12.26.21

Ce e esențial îtoată experiența trăită și în general în viață, din ce am înțeles eu până acum, e să ai oamenii potriviți alături de tine, acei oameni care lasă ce au de făcut și vin să te scoată din situația în care ești. Vin să fie alături de tine, să te ajute concret, să se pună în locul tău și să preia frâiele atunci când tu nu mai poți.

Eu am avut și am parte de oameni extraordinari, care și-au făcut suficient timp pentru a mă ajuta să depășesc această perioadă. Și cu această ocazie, le mai mulțumesc încă o dată pentru că au intervenit și le-a păsat.

Motivul pentru care am scris acest articol este pentru că accidentările fac parte din viața unui sportiv. Nu se vorbește despre această parte foarte mult, și dacă ne uităm, e plin Instagram-ul de poze fantastice cu activități care mai de care mai de vis.

Cred că e foarte important să fim alături de un coleg care a suferit o accidentare serioasă, că e nevoie de susținere și de mult ajutor, din toate punctele de vedere. Și nu știu câți dintre noi facem asta pentru colegii noștri. Nici eu nu acordam foarte multă atenție, însă am înțeles că până nu treci prin ceva asemănător, nu înveți. Despre această lecție, despre cum m-a schimbat pe mine această accidentare și despre cum ar putea un sportiv să gestioneze mai bine o posibilă situație nedorită o să scriu într-un articol viitor. 

Așa că, pentru cei care nu știu cum să se poziționeze sau să se comporte cu oamenii care au parte de accidentări pe un termen mediu, am pregătit o listă pentru a-i ajuta pe colegii sau prietenii voștri să treacă mai ușor peste nopțile nedormite, dureri, griji, neputințe.

  1. Petreceți timpul împreună și nu doar în prima sau primele zile. Fie că vă uitați la un film, fie că lucrați împreună la un proiect comun sau nu, fie că doar stați sub același acoperiș nefăcând cine știe ce lucruri, mergeți și țineți-i companie persoanei în cauză pentru că are suficient timp de petrecut cu toate gândurile posibile. Am început intenționat cu timpul pentru că e cel care are cel mai mare impact și de care e nevoie într-un mod susținut, nu când oricum e toată lumea prezentă.
  2. Gătiți-i sau făceți-i cumpărăturile sau mergeți după documentele de care e nevoie. Fie că vorbim de mers la piață sau la farmacie sau la medicul de familie, interogați-l atent pe omul care nu se poate deplasa la fel ca înainte și vedeți ce puteți face în locul lui, pentru el. Și faceți ce știți, ce puteți, nu-l lăsați să se streseze cu acest lucru pentru că se enervează că nu poate face chiar el acest lucru și îi e greu să ceară ajutorul.
  3. Fiți acolo pentru a asculta sau a ghida, mai ales în momentele în care persoana în cauză nu își mai poate lua angajamente sau când nu mai dorește să-și facă planuri pentru o perioadă. Eu am avut momente în care am avut crize existențiale, nu mai știam neapărat cine sunt și am fost cuprinsă de multe căutări și conflicte interioare, iar dacă nu e cineva lângă tine există riscul de a lua decizii foarte proaste sau de a încerca să te convingi că lumea nu e așa cum o vedeai tu înainte, frumoasă, înțelegătoare, empatică, altruistă, ci dimpotrivă, să-i îndepărtezi pe toți de lângă tine pentru că te-au amăgit prin lipsa lor de reacție la ce ți se întâmplă sau la lipsa de reacție așa cum tu ți-o dorești, în forma pe care ți-o dorești.
  4. Ajutați cu treburile prin casă. Spălatul vaselor, întinsul rufelor, datul cu aspiratorul și cu mopul fac și ele parte din viață, iar acestea nu trebuie uita.
  5. Întrebați dacă și-a luat medicamentele la timp. Oricât de ciudat sună, am fost în situația în care nu mai eram atât de conștientă de cum trece timpul și uitam să iau medicamentele sau chiar refuzam să le mai iau pentru că mă săturasem. Am avut 35 de injecții de făcut în burtă, pe la ultimele 5 deja refuzam să mi le mai fac sau uitam de ele.
  6. Ajutați la executarea exercițiilor de menținere sau recuperare. Faceți împreună un program și asigurați-vă tot împreună că acesta este respectat. Când nu este respectat, află de ce nu e, unde e blocajul. De cele mai multe este vorba de un blocaj, de o lipsă de sens în a face ceva, persoana în cauză nu vede importanța acelui program și nu îi vine să facă ceva în privința lui pentru că nu îi vede sensul. De fapt, nu mai vede sensul în nicio privință pentru câteva clipe, momente, perioade.
  7. Mergeți la controale împreună. Șoferii de Uber sau Bolt sunt drăguți de cele mai multe ori, însă e nevoie de un om care să se asigure că nu te dezechilibrezi pe scări sau pe stradă. Dacă ai mașină, oferă-te să conduci.
  8. Aveți răbdare cu acea persoană. E într-un moment în care nu a mai fost, nu îi e tocmai ușor, e sub influența multor emoții, medicamente și mai presus de atât, se simte neputincioasă. Ar vrea să facă ce făcea înainte de accidentare, însă nu mai poate reveni la a fi acolo pentru oricine are nevoie de ea. Ar vrea să nu simtă că e o povară pentru ceilalți, ca să nu deranjeze sau să i se acorde atenția aceea specială atunci când vine vorba de problemele de sănătate (pentru că numai atunci vine cineva să îi gătească sau numai atunci e cineva cu adevărat alături?!)
  9. Aveți încredere în acea persoană. Dacă până la momentul accidentării v-ați putut baza pe acea persoană în majoritatea situațiilor care au necesitat acest lucru, aflați că vă puteți baza în continuare pe ea să facă o mare parte din ce făcea și înainte, însă luați în calcul noile circumstanțe și ghidați, încurajați, susțineți fiecare progres pe care-l face, bucurați-vă împreună, făceți-vă planuri împreună, faceți mai mult. Viața nu mai merge înainte la fel ca înainte, de aceea, nu încercați să protejați acea persoană neapelând la ea sau necolaborând cu ea, ea vrea să fie inclusă, vrea să fie parte din echipă, vrea să își continue viața, să fie activă în continuare, mai ales că acea parte îi lipsește în acele clipe.
  10. Fiți cu adevărat implicați. Apăreți neinvitați la ușă, veniți cu propuneri de activități relaxante, distractive pe care să le faceți împreună, insistați să asculte de voi atunci când nu mai are controlul sau viziunea, preluați cârma, aveți inițiativă în fiecare privință, faceți, cu încredere, ce vă spune inima.

bty